Ieșirea de toamnă cu nepoții: ce avem deja în casă și ne ajunge

Photo Collaborative Research

Am observat, de câțiva ani încoace, că toamna începe pentru noi cu o întrebare pusă de nepoți: unde mergem sâmbătă? Vacanța s-a terminat, ghiozdanele au fost scoase din dulap, rutina s-a reînchegat, iar ei au nevoie de o ieșire care să le amintească că nu totul înseamnă teme și program. Noi, bunicii, avem în schimb o răbdare pe care nu o aveam la vârsta părinților lor și o casă plină de lucruri uitate prin sertare. Se poate face o ieșire frumoasă, la o jumătate de zi, fără să cumpărăm nimic nou. Vedem mai jos, pe rând, cum se pregătește una.

Un rucsac care a stat prea mult în pod

Primul lucru la care ne gândim este, de obicei, ce să punem în rucsac. Dacă nu avem unul potrivit, ne ajunge o geantă cu două mânere sau o sacoșă de pânză din dulap. Important e să încapă o sticlă de apă, ceva de ronțăit și o haină în plus, pentru că toamna vremea își schimbă părerea din oră în oră.

Eu păstrez un rucsac vechi, cu fermoarul puțin cam moale, în care a rămas de la o plecare precedentă o pereche de șosete groase. Când l-am deschis anul trecut, nepoata a râs de ele și le-a pus imediat pe picioare, deși nu era frig. A devenit, fără să vrem, o mică tradiție.

Nu strângem prea multe lucruri. Un rucsac ușor se poartă fără oboseală, iar copiii învață repede că nu trebuie să aibă un obiect pentru fiecare întâmplare. Cele câteva lucruri pe care le luăm vor fi folosite, nu doar purtate.

Înainte să închidem fermoarul, fiecare nepot își alege un lucru propriu: o lupă, o carte mică, un caiet cu creioane. Așa simte că ieșirea e și a lui, nu numai a noastră.

Pe fundul rucsacului ținem de obicei un pachet de șervețele, o trusă mică cu plasturi și o pelerină de ploaie ușoară, de unică folosință. Nu le-am cumpărat special, s-au strâns în timp, din alte ieșiri, și stau acolo gata, fără să ne mai gândim la ele. Un astfel de colț de siguranță ne dă liniște.

Harta din sertar și drumul de lângă casă

Nu e nevoie de excursie departe. O plimbare prin parcul din cartier sau pe o alee mai puțin bătută poate fi o expediție, dacă o prezentăm ca atare. Când copilul vede un traseu desenat de el pe o foaie, plimbarea capătă un scop, iar picioarele obosesc mai greu.

Noi scoatem, de multe ori, o hartă veche a orașului sau o schiță făcută de mână pe un pachet de hârtie. Marcăm câteva puncte simple: banca de lângă fântână, copacul cel mare, podul mic. Nepotul de nouă ani este ghidul, iar noi doar îl urmăm.

Dacă ne pasă de ceva mai îndepărtat, un oraș vecin sau o stațiune, merită să citim ceva înainte. Revista Patronatului Agențiilor de Turism, adică Turism INFO, adună știri, sfaturi și noutăți din domeniu, iar o seară de răsfoit mi se pare o pregătire bună pentru oricare plecare, fie ea și de o zi.

Așa aflăm lucruri de care nici nu aveam habar, precum ce se întâmplă în sezonul rece pe unele rute sau ce trebuie să ținem minte când mergem cu copii. Nu ia mult timp și ne scutește de surprize neplăcute.

Mai e un lucru pe care îl observăm de fiecare dată: copiii se bucură mai mult de pregătire decât de plecarea propriu-zisă. Când își aleg singuri fructul sau sandvișul, când ne ajută să umplem termosul, au sentimentul că participă la o treabă serioasă. Iar noi, bunicii, câștigăm încă o jumătate de oră de voie bună.

Un termos, două sandvișuri și o regulă a gustării

Mâncarea e partea cea mai importantă a unei ieșiri cu nepoții, nu ne mai ascundem. Un termos cu ceai călduț, două sandvișuri făcute acasă, câteva fructe și poate o prăjitură rămasă de ieri ajung cât să facă dintr-o plimbare un pic-nic de toamnă.

Am învățat în timp că nu trebuie să aducem prea multe feluri. Copiii mănâncă mai bine afară decât acasă, iar ce n-au vrut la masa de prânz dispare ca prin farmec pe o bancă, sub niște frunze galbene. Nu e vorba de vreo minune pedagogică, ci doar de aer și de mișcare.

Avem și o regulă pe care ne-o impunem: nu aruncăm nimic după noi. Punem coaja de mandarină sau ambalajul într-o pungă și o ducem până la prima pubelă. Nepoții o văd, o imită și nu ne mai trebuie niciun discurs despre mediu.

Ne ajută mult și un prosop mic sau o pătură veche, pe care o întindem pe iarbă. Dacă vremea e prea umedă, ne mulțumim cu o bancă și cu o fâșie de folie, ținută mereu în buzunarul rucsacului.

La întoarcere, un lucru mic ne ajută mult: nepoții numără în gând ce au văzut. Cine a găsit mai multe lucruri roșii, cine a auzit mai multe păsări, cine a ținut minte cele mai multe nume. Nu căutăm învingători, ci doar un pretext să mergem relaxat, cu capul în sus.

Jocuri fără pretenții, făcute din nimic

Nu avem nevoie de jucării scumpe, nici de aplicații. Colecționarea frunzelor după culoare, numărarea păsărilor pe drum, un concurs de cine găsește cea mai lungă ramură: toate se pot face cu ochii și cu mâinile. Cu timpul, jocurile devin cele pe care nepoții le cer singuri.

Eu le povestesc despre locurile prin care am trecut, la vârsta lor, în excursiile școlare. Râd uneori de cum arătam, alteori mă întreabă detalii pe care nici eu nu le mai țin minte. Povestea spusă în aer liber are o greutate pe care acasă, în fața televizorului, nu o are.

Notăm într-un carnet mic ce am văzut. Un desen, o frunză lipită cu bandă adezivă, două rânduri scrise de nepot. La sfârșitul toamnei avem o colecție întreagă, pe care o răsfoim în serile lungi de iarnă și care ne amintește de zilele bune.

Un detaliu important: lăsăm copilul să fie plictisit câteva minute. Din plictiseală se nasc cele mai bune idei, iar noi, bunicii, nu suntem animatori de profesie și nici nu trebuie să fim.

Nu am pomenit încă de poze. Facem câteva, nu zeci, și lăsăm telefonul în buzunar cât mai mult. Ne amintim mai bine o zi pe care am trăit-o decât una pe care am filmat-o, iar copiii prind imediat obiceiul și ne imită.

Ritmul nostru, nu al lor

La vârsta noastră, ne cunoaștem limitele, iar un bunic care se forțează devine repede un bunic obosit și morocănos. Alegem un traseu pe care îl putem parcurge fără să gâfâim, ne oprim când simțim nevoia și nu ne rușinăm să stăm pe o bancă, în timp ce nepoții aleargă în jurul ei.

Spunem deschis ce ne place și ce nu. Copiii înțeleg foarte bine un adult sincer. Dacă le spunem că azi mergem încet pentru că genunchii nu mai sunt ce au fost, nu se supără, ci își potrivesc singuri pasul.

Pentru sfaturi simple despre cum ne organizăm mai bine plecările, fie ele scurte sau mai lungi, ne ajută uneori și rubrica de sfaturi utile din aceeași revistă. Nu sunt rețete grele, ci idei practice, pe care le putem adapta după nevoile fiecăruia, cu nepoți mai mici sau mai mari.

Dacă avem vreo problemă de sănătate, discutăm din timp cu medicul înainte de plecare și ținem la noi medicamentele obișnuite, în ambalajul lor.

Alegem, când se poate, ore în care lumina e blândă, de la zece la două după-amiaza, ca să nu ne prindă amurgul pe drum. Toamna se întunecă repede, iar un bunic cu doi nepoți obosiți nu are chef de cărări necunoscute în semiîntuneric. Prevederea asta mică ne scutește de grabă.

Ce rămâne după ieșire

Când ne întoarcem acasă, nu se termină totul. Nepoții spală mâinile, mănâncă ceva cald și vor imediat să povestească părinților unde au fost. Noi, ceva mai liniștiți, aranjăm rucsacul la loc și ne notăm într-un colț de minte ce ar merge mai bine data viitoare.

De fiecare dată observăm că cele mai multe amintiri nu vin din locuri spectaculoase, ci din momente mărunte: o picătură de ploaie pe o frunză, un prânz pe iarbă, un cățel întâlnit pe drum. Copiii nu cer atât de mult, iar noi putem să le dăm destul fără să ne cheltuim pensia.

Se întâmplă și ca ieșirea să nu iasă cum am plănuit, iar atunci o luăm cu zâmbetul. O ploaie neașteptată ne alungă mai devreme, iar ceaiul îl bem acasă, cu haine uscate pe calorifer. Și asta devine o poveste de păstrat.

Se mai întâmplă să uităm câte ceva, o șapcă, un șerveț, o carte. Nu e grav, nepoții o să ne amintească mai târziu. Ba chiar fac din lucrurile uitate o glumă de familie, repetată la fiecare ieșire.

Sâmbăta viitoare, poate nu mai avem nevoie de nicio pregătire în plus. Luăm rucsacul vechi, hărțile din sertar, termosul și o pereche de șosete groase, apoi ieșim pe ușă. Restul se petrece în drum, iar nepoții se ocupă singuri de el.